- Bonjour.
- Monsieur, vous avez un petit accent est-européen.
(bine că ești tu deștept, îmi zic, așa, ca pentru mine)
Nici
"Bonjour" nu pot să dau fără să nu-mi dau de gol originile mele est-europene moldovene.
Din momentul în care am intrat adormit pe ușa principală a spitalului și pînă cînd ies în fugă pe aceeași ușă, dau "Bonjour" în medie cam de patruzeci și patru de ori pe zi. Cinci zile pe săptămînă.
Dau politicos "Bonjour" tuturor celor ce poartă halat alb sau verde sau tuturor celor ce plimbă țanțoș un dosar important pe culoar. Pînă cînd să ajung la birou și să îmi trag puțin sufletul și să îmi încarc bateriile de "Bonjour", deja am dat vreo șase-șapte bucăți. Iar ziua e lungă și nu a făcut decît să înceapă.
In timp, am învățat să dau
Bonjour cu accent pe
"r", sa vorrbesc grraseiat, frranțuzeste.
- Bonjourr.
- Monsieur, vous avez un petit accent...
Oricum, e puțin mai bine așa.
-
Țrrr, sună telefonul ! Aici pînă și telefonul sună cu accent graseiat pe
r.
- Service informatique, bonjour.
- Liviu, écoute, j'ai un problème avec l'imprimante...
(...merde, de unde știe cine sînt?! îmi zic, tot asa, ca pentru mine)
Disperat, ca să-i păcălesc, atunci cînd sună telefonul nu mai spun decît -
Oui.
- Trrr!
- Oui.
- Aah....c'est bien le service informatique?
- Ouui..
- Ecoutez, j'ai un problème avec l'imprimante...
- Ouuui...
Ultima oara cînd am fost la frizer, am fost forțat de împrejurare să deschid gura ca să explic că vreau un tuns simplu, repede și pierdut pe la spate. Și să nu care cumva să o apuce talentul artistic
sauvage pe părul meu rar, că eu chem poliția.
Nimic mai complicat.
- Aah, vous avez un très joli accent anglais, monsieur... îmi spune politicoasă frizerița.
E incredibil cît de mult înseamnă o vorbă bună spusă cuiva aflat la ananghie. Dintr-o dată fața mea crispată și angoasată s-a luminat, sprîncenele mi s-au arcuit, colțurile gurii s-au îndepărtat unul de celălalt și în locul unde era înainte o privire speriată și o gură închisă ermetic, a apărut un chip vesel, aproape uman, pe care se scălda liniștit un..zîmbet laaarg.
- Est-ce que vous pouvez répéter s'il vous plait?
- Oui, donc je disais que je vais couper un petit peu ici et après...
- Non, non, non...avant ça..
I-am lăsat 4 euro bacșis ca un mare patron ce sînt și am plecat de acolo sărind în sus de bucurie de pe un picior pe altul. In România de 4 euro mă tund și îmi mai rămîne rest și de doi covrigi calzi. Dar no, frizura franțuzească cu cheltuială se ține.
La vie est belle avec un petit accent anglais.
Cînd eram mic, pentru că de acolo mi se trag toate, doamna profesoară de franceză I. din școala generală Nr. 3 îmi spunea Liviuț atunci cînd era în toane bune.
- Liviuț, qu'est-ce que t'as préparé pour aujourd'hui?
- Pour aujourd'hui j'ai préparé la leçon proprement_dite.
- Quelle est la leçon proprement_dite?
- La leçon proprement_dite est...
Lecția propriu-zisă de limba franceză
Proprement_dite acesta era de fapt un singur cuvînt, era ca un fel de
Bonjour. Il spuneam fără să stau prea mult pe gînduri, fără să îmi pun întrebări și nici nu cred că știam să-l scriu corect.
Alintat cu
Liviuț...ora de franceză, una din orele "cele mai interminabile" din toată școala generală, curgea repede ca
Bistrița cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul.
I-am urît întotdeauna pe profesorii care îmi spuneau Vacàriu, cu accent pe a doua silabă, că cică așa era corect, academic, deontologic și educativ. Eu nu vroiam să mă cheme așa cum era deontologic, eu vroiam să mă cheme așa cum mă chema mama acasă atunci cînd începea Dallas-ul.
Ciudat, nu am știut niciodată care era numele ei mic.
Profesorii din scoala generala nu aveau prenume și doar cei mai buni dintre noi aveau prenume. Cei ca mine, care îngroșau rîndurile mediocrității aveau doar nume de familie. Cu accent pe a doua silabă.
Doamna profesoară de franceză era înaltă, slabă, cu părul lung, negru, lins si cărare pe mijloc, fața ovală și ochii negri ca doi tăciuni, tenul gălbui-închis și purta niște ochelari mari cu ramă neagră.
Venea îmbrăcată de fiecare dată într-o fustă lungă, de culoare închisă, de parcă era într-un doliu continuu.
Avea degetele lungi, osoase și îmi dădea impresia că nu se farda niciodată.
Era o sperietoare de copii, era Cruella Deville iar noi eram cei 31 dalmațieni.
Nimeni nu scoatea nici un accent fără voia ei, nimeni nu mișca în front fără ordinul ei prealabil, florile de pe pervaz își închideau petalele atunci cînd intra pe ușă, soarele se ascundea după perdea iar bureții tremurau ca un jeleu atunci cînd punea mîna pe ei.
Da, era singura profesoară care își ștergea tabla, deși mai mereu se găseau băieți galanți și inimoși gata oricînd să sprinteze să o șteargă în locul ei, chiar cu prețul riscului de a rămîne la tablă și de a fi ascultați. Pentru că mai avea obiceiul ăsta sadic.
Niciun efort și niciun risc nu erau prea mari pentru a-i intra în grații.
Atunci cînd un băiat naiv se îndrepta cu avînt să o ajute să șteargă tabla, se întorcea și îi arunca o privire care îngheța sîngele în vine unui rînd întreg de bănci. Si asta nu era nimic, privirea asta îndrăcită se înăsprea de zece ori atunci cînd o fată îndrăznea să se ridice din bancă pentru a face același gest.
Pîna la noi ordine, fetele rămîneau întotdeauna la locul lor.
Si cu toate astea, îi iertam orice exces și orice exigență pentru că, din cînd în cînd, găsea bunătatea să îmi spună -
Liviuț.
Imi spunea Liviuț pentru că eram firav și sensibil, iar de la Liviuț la Liviuța nu mai era decît un pas, că oricum eram rușinos ca o fată mare. Si mai aveam și părul lung.
In spatele imaginii de doamnă de fier simțeam că se ascunde o față umană, un suflet cald, dar eram prea mic și nepriceput ca să pot reda în cuvinte ceea ce simțeam.
Si mai era ceva.
Acum că încerc să dau timpul înapoi și să resimt emoțiile de atunci, realizez că unul din motivele pentru care o îndrăgeam era faptul că era mai blîndă cu noi, băieții și mult mai dură cu fetele.
Da, doamna de fier discrimina în funcție de lungimea părului, eufemistic vorbind.
Nu accepta uniforma cu fustiță scurtă, părul lung, lăsat liber, fără să fie prins în panglică. In fapt, daca nu aveau panglica, fetele puteau la fel de bine să se tragă singure de o ureche și să iasa din clasa de bună voie, pentru că oricum ar fi fost trimise acasă după panglică.
Eram pur și simplu fascinat de forfota din clasă înaintea orei de franceză, toate fetele vorbeau, gesticulau, se agitau, se aranjau între ele trăgîndu-și fusta de la uniformă după nivelul genunchiului, strîngîndu-și părul sub panglică, verificînd să nu aibă urme de ojă pe unghii, sau, vai mon Dieu, urme de machiaj.
Colega mea de banca mă întreba agitată înainte de oră:
- Cum îmi stă părul?
- Mmm, e strîns bine.
Nu, nu m-a întrebat niciodată dacă îi stătea bine fusta și mai bine că nu a făcut-o că aș fi explodat pe loc de rușine.
Ora de franceză era un spectacol la care aveam bilete gratuite în antepenultima bancă din rîndul din mijloc, de două ori pe săptămînă, lunea și miercurea, un spectacol pe care nu l-aș fi ratat nici pentru o oră de sport.
Da, îmi plăcea că era dură cu fetele, savuram fiecare supliciu la care le supunea, rîdeam mulțumit la fiecare cuvînt franțuzesc dur pe care îl adresa fetelor, chicoteam la fiecare corecție verbală aplicată, eram satisfăcut de fiecare notă mai mică pe care le-o dădea.
Atunci cînd cineva greșea, avea obiceiul să întrebe ironic :
- Ți-a trecut un glooonț ....prin cap?... ducînd sugestiv degetul arătător în dreptul tîmplei.
Era singurul profesor care ne discrimina pozitiv pe noi, băieții. Noi eram mereu ciuca bătăilor și a notelor mici iar ea reușea să îndrepte puțin lucrurile. Si ce bine mai era!
Liberté, égalité, garçonité !
Si-apoi mai avea o vorbă, o vorbă doar pentru noi, băieții, o vorbă pe care eu nu o înțelegeam și pe care o repeta mereu atunci cînd eram deja în ultimul an de scoală generală.
Inainte de a începe lecția ne spunea că putem veni la ea să îi spunem că nu ne-am învățat lecția pentru că sîntem îndrăgostiți.
Aceasta era singura scuză pe care o accepta.
Uneori, atunci cînd ne împleticeam limba în verbele neregulate de grupa a treia, ne întreba dacă nu cumva sîntem îndragostiți.
- Liviuț, ești îndrăgostit? T'es amoureux ?
Nici nu știam cum se scrie cuvîntul asta franțuzesc, probabil că tulburat de întrebarea asta intimă aș fi pus un accent foarte, foarte grav pe undeva.
Si oricum, decît să recunosc, mai bine aș fi repetat anul din cauza unei corigențe la franceză.
Ce joc perfid juca Cruella cu inimile noastre inocente, știa foarte bine că niciunul dintre noi nu ar fi recunoscut nici în ruptul capului așa ceva. Am fi preferat să fim pedepsiți să învățăm toate conjugările verbelor de la sfîrșitul manualului decît să recunoaștem o asemenea ofensă rușinoasă.
Eram condamnați să mințim și să ne auzim sentința eliberatoare:
- Quatre. Stai jos.
Mi-ar plăcea să îi pun o întrebare naivă care să o trimită cu cincizeci de ani în urmă, atunci cînd era și ea elevă, ca noi, și aș ruga-o să îmi povestească experiențele ei din copilărie. Si, cine știe, poate că și dînsei tot de acolo i s-ar fi tras toate.
Satisfacția mea privind micile favoruri acordate băieților în detrimentul fetelor precum și complexele mele de atunci îmi apar în altă lumină, acum că înțeleg anumite lucruri.
Am învățat limba franceză ca pe o poezie, fără să îi înțeleg corect regulile. Doamna profesoara I. avea uneori obiceiul să ne pună să învățăm pe de rost toată lecția. Cuvînt cu cuvînt. Ca pe o poezie. Ca pe tabelul lui Mendeleev.
Iar apoi ne punea să închidem cărțile și începea să ne asculte de la rîndul întîi de la fereastră și ne întrerupea brusc în mijlocul propoziției pentru a continua apoi cu cel din spate și tot așa. Recitam lecțiile de franceză ca pe o poezie de Baudelaire și cînd era să vorbim, vorbeam limba franceză fluent....ca o moară stricată prin care curge un rîu secat.
Dacă o comisie din exterior ne-ar fi ascultat cu ce intonație recitam lecția și cît de frumos sunau accentele grave, circumflexe și mai ales cele ascuțite din gîturile noastre de viitori francofili, ar fi putut jura că asistă la o lecție de limba maternă într-o școală din troisième arrondissement de Paris.
Iar noi, dragii de noi, imediat ce se termina la leçon proprement dite, abia știam să încropim o conversație pe o temă la liberă alegere. Ne rupeam gîtul în conjugările verbelor avoir și être, în le plus que parfait, în accentele fără noimă care te scoteau din minți și, în general, în toate capcanele limbii franceze.
Aveam impresia că limba franceză a fost inventată de niște vînători războinici care au pus peste tot capcane fonetice și gramaticale pentru ca niciun elev est-european să nu le poată desluși vreodată regulile pe deplin.
Dar, bat în lemn și scuip în sîn, se putea și mult mai rău, e suficient să ridic acum privirea pe hartă, puțin mai sus, mai la nord și să descopăr minele lingvistice antipersonal îndreptate împotriva latinității, puse acum multe sute de ani de triburile barbare vikinge și germanice.
Pe lîngă masacrul și genocidul fonetic nordic, scandinav și german deopotrivă, limba franceză e o simplă bătaie gramaticală la fund.
Si, uite cum se-ntoarce roata peste 20 de ani.
Acum îmi doresc să fi fost și mai dură cu noi și să ne fi pus să mîncăm mai abitir conjugări și pronunții corecte pe pîine, să mă fi învățat să pronunț "Service informatique, bonjour" fără să știe cel de la celălalt capăt al firului că sînt tipul ăla cu un petit accent est-européen.
Si, dacă s-ar putea, să fi continuat să mă strige din cînd în cînd Liviuț, așa cum nici măcar mama nu mă chema atunci cînd începea Dallas-ul.
Ii mulțumesc doamnei profesoare de franceză I. pentru toate emoțiile și transpirațiile prin care am trecut, pentru toate emoțiile la care am fost părtaș privindu-mi colegele de suferință, pentru toate regulile de bună purtare și de bun simț pe care ni le-a dat, pentru toate lecțiile de franceză pe care ni le-a predat.
Si, nu în ultimul rînd, pentru faptul că ne-a avut la suflet mai mult pe noi, băieții.
Chapeau bas, madame le professeur!
Revin la Bonjour-urile mele de zi cu zi și la problemele pe care le am cu politețurile și cu fasoanele franțuzești. Acesta este doar vîrful icebergului, asta e încă o fandoseală sentimentalistă de-a mea, un prilej de a mă cufunda din nou într-o lume a amintirilor, o lume care îmi este dragă și pe care încerc să o redescopăr și să o înțeleg înainte de a nu fi prea tîrziu.
Problema mea nu este accentul est-european cu care pronunț cuvintele, nici greșelile gramaticale pe care le fac și nici accentele pe care le pun după bunul meu simț artistic.
Problema, ca mai mereu, se află undeva la un nivel mult mai profund și de fiecare dată cînd încerc să explic francezilor care e de fapt problema mea de fond și încep prin -Oui, mais... îmi dau seama că nu o să pot niciodată să le explic toate astea.
Abia pot sa îmi explic mie și iubitei mele ceea ce simt... emoții, amintiri.
Si-apoi cine mai are astăzi timpul și răbdarea să mai asculte povești despre amintiri și despre emoții.
Cîți sînt cei care își mai permit luxul să piardă timpul cu astfel de fleacuri melancolice, utopice, acum cînd lumea trebuie salvată, cînd totul pare că se duce de rîpă, cînd trebuie acționat ferm și eficient.
Da, sînt un om foarte norocos că îmi permit acest lux și trebuie să conștientizez asta în fiecare zi. Pentru că nu toți au șansa asta și chiar dacă am dreptul meu ipohondric de a mă plînge, măcar să o fac cu demnitate.
Vorba unui prieten:
- Vacariule, iar te plîngi mă?
Măcar el pune accentul pe a treia silabă, așa cum îmi place.
Dar despre problemele mele reale de integrare, mai mult sau mai puțin ipohondrice, că despre asta este vorba în
fond, cred că e mai bine să scriu cu ocazia unei alte amintiri.
Cel mai simplu mod de a nu spune nimic este de a da Bonjour cu un accent franțuzesc perfect. Poate că e bine să le spun oamenilor ceea ce vor să audă și ceea ce sînt pregătiți să înțeleagă.
- Hai bonjour!